Parish priest 

Când mă gândesc la mine, îmi dau seama că nu am nimic cu care să mă pot lăuda. Tot ceea ce sunt, tot ceea ce am și tot ceea ce am reușit să fac sunt daruri ale lui Dumnezeu. Ale mele sunt mai degrabă neputințele, greșelile și multele lucruri pe care încă nu am învățat să le îndrept.

Dumnezeu m-a chemat la preoție, deși știe mai bine decât mine cât sunt de nevrednic. Încerc să răspund acestei chemări așa cum pot, uneori cu râvnă, alteori cu oboseală, uneori cu încredere, alteori cu teamă. Și, de multe ori, tocmai atunci când cred că pot face ceva prin puterile mele, îmi dau seama cât de puțin pot fără El.

Îmi sunt dragi oamenii pe care Dumnezeu mi i-a încredințat și îmi doresc să le fiu de folos. Dacă am reușit vreodată să aduc cuiva mângâiere, să rostesc un cuvânt potrivit sau să fac un bine, știu că nu mie mi se cuvine mulțumirea. Eu am fost doar acolo, iar Dumnezeu a lucrat.

Am multe dorințe, gânduri și lucruri pe care aș vrea să le împlinesc. Dar învăț, nu fără greutate, că nu voia mea trebuie să se facă, ci voia Lui. Că nu tot ce încep trebuie neapărat să și împlinesc eu și că nimic din ceea ce se zidește cu adevărat nu poate avea altă temelie decât pe Hristos.

Nu sunt ceea ce ar trebui să fiu. Sunt un om care cade, care se grăbește, care greșește și care are mereu nevoie de iertarea și mila lui Dumnezeu. Dar nădăjduiesc că El nu mă va lăsa, chiar și atunci când eu mă îndepărtez de El.

Nu vreau să las în urmă un nume, nici să fiu pomenit pentru ceea ce am făcut. Mi-aș dori doar ca, prin puținul pe care Dumnezeu îl îngăduie să treacă prin mâinile mele, oamenii să se apropie mai mult de El.

Pentru că, în cele din urmă, eu nimic nu sunt și nimic nu am al meu. Totul vine de la Dumnezeu, prin El capătă rost și către El trebuie să se întoarcă.

Iar dacă am o singură dorință pentru sfârșitul vieții mele, este să pot spune, cu toată nevrednicia mea: „Doamne, am încercat să-Ți slujesc. Iartă-mi ceea ce am greșit, primește puținul pe care l-am făcut și miluiește-mă după mare mila Ta.”